Mulţi pretindem că vrem să ştim mereu adevărul, chiar dacă este dur şi amar, dar, în realitate, câţi dintre noi putem face faţă adevărului mai ales atunci când doare al dracului de rău?
Am multe defecte, ca orice muritor, că dacă eram perfecţi nu ştiu ce mai puteam face pe pământ.
Dar, deşi mulţi au încercat să mă convingă că sinceritatea şi abordarea mea directă şi tranşantă sunt defecte majore, deşi inclusiv membri ai familiei şi prieteni mă blamează pentru asta, eu nu mai vreau să cred că sunt defectă la capitolul ăsta!
Vreau să cred că pot fi deschisă, sinceră, tranşantă şi dură, când e cazul, măcar cu prieteni şi familie. Asta dacă îmi cere cineva părerea, evident.
Dar oare pot? Până şi asta e greu, pentru că mereu mi se zice apoi „Daaaaa, vezi, ai tu un stil aşa....de a spune omului verde în faţă, şi de aia multă lume nu te suportă....”.
Păi, întreb, e mai bine să te mint zâmbind, să-ţi spun ce vrei să auzi când, de fapt, eşti în rahat până-n gât dar eşti prea slab să accepţi adevărul? Sau e mai bine să-ţi dau o părere sinceră care ar putea să doară, pe moment, dar care te poate motiva să ieşi din situaţia în care te afli?
Am fost acolo de multe ori, am preferat să spun o minciună dulce pentru a nu-l răni pe cel de lângă mine şi am ajuns inevitabil tot la adevăr, numai că în final a durut mai tare. Nu mai vreau!
Eu vreau să ştiu adevărul, oricât ar fi el de dur, şi îl prefer oricând unei realităţi cosmetizate sau unei minciuni dulci şi reconfortante pe moment. Iar dacă tu nu-i poţi face faţă, nu mai încerca să-l afli! Cel puţin, nu de la mine!
Slavă Domnului, eu am pe cineva lângă mine care face asta fără menajamente, care e vocea raţiunii mele când o pierd, care mă trage de mânecă atunci când mă afund, care îmi spune mereu şi imediat adevărul.
Dar câţi dintre noi avem o astfel de persoană, iar dacă o avem, câţi o apreciem?
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu